Cătălin Croitoru

Vă redau mai jos un articol publicat în revista „Școla Românească” nr.20, mai, 2007 (http://www.scoalaromaneasca.ro/index.php?edition=5-2007) :

Nevoia de schimbare sau Unde este domnu’ Trandafir?

„Naraţiunea «Domnu’ Trandafir», scrisă de Mihail Sadoveanu, a fost prima oară publicată în 1905, în revista «Albina», apoi urmând să fie publicată din nou în 1907 în volumul scriitorului, «La noi în Viişoara».
Ajuns la maturitate, scriitorul se întoarce pe meleagurile natale şi evocă plin de nostalgie întâmplările copilăriei, când se juca cu dracii de vârsta lui, şi îşi aminteşte chipul dascălului său, Mihai Busuioc, aici supranumit «Domnu’ Trandafir». «Era un om bine făcut, puţin chel în vârful capului, cu ochii foarte blajini. Când zâmbea, se arătau sub mustaţa tunsă scurt nişte dinţi lungi, cu strungă mare la mijloc.» Caracterizarea directă prezintă de asemenea şi trăsăturile morale, aşa cum reies din fragmente: «…învăţătura cealaltă, sufletească (…) ne-o da (…) nu pentru că trebuia şi pentru că i se plătea, dar pentru că avea un prisos de bunătate în el şi pentru că în acest suflet era ceva din curăţenia unui apostol», dascălul având un suflet cald, plin de bunătate, a format minţile şi sufletele copiilor şi a fost pentru ei un model de bunătate sufletească.
Îi învăţa din dragoste şi devotament, fără a-i păsa de lume şi de «viforul de nemulţumiri» din jurul său. Prin fragmentul: «Nu, Domnu nostru nu ne-a învăţat niciodată din pricină că se temea de cei mari», autorul arată că dascălul era devotat meseriei sale, pe care o făcea cu pasiune şi pricepere, era corect şi cinstit.
Era un bun organizator, iar în acel colţişor de ţară, el nefiind verificat de nimeni, putea să facă ce dorea, dar el făcea ceea ce considera că era mai bine pentru şcoală şi pentru elevii săi.
Iubea copiii, pentru care era un adevărat părinte: «Îi era drag să ne înveţe şi parcă eram copiii lui.»
Domnul Trandafir îi învăţa pe copii să-şi respecte şi să îşi iubească neamul şi ţara, la fel cum iubea şi el, îi învăţa să creadă în trecutul şi vrednicia poporului român, i-a învăţat lucruri de care nu-şi mai aduc aminte, dar care au încolţit mai târziu, ca nişte seminţe bune.
Le dădea învăţătura sufletească: «Când ne învăţa cum să spunem poeziile eroice, vorbea tare şi înălţa în sus braţul drept.»
Dascălul a reuşit să le stârnească interesul copiilor pentru învăţătură şi citit, muzică şi pentru adevăratele valori, mai târziu ei ajungând să iubească aceste lucruri: «Când trebuia câteodată, sâmbăta după-amiază, să ne cetească din poveştile lui Creangă, ne privea întâi blând, cu un zâmbet liniştit, ţinând cartea la piept, în dreptul inimii … şi în bănci se făcea o tăcere adâncă».
Datorită bunătăţii lui şi iubirii pe care o purtau pentru el, «…băieţii învăţau după puterile lor» şi de teama de a nu-l dezamăgi pe prea-iubitul lor dascăl.
Era autoritar, ştia când să-i laude: «Brava băieţi», dar ştia şi când să-i dojenească: «Măi domnule!», aceasta fiind cea mai mare mânie a sa, dar băieţii când o auzeau, le venea să intre cu capul în pământ de ruşine.
Dascălul este politicos, respectuos şi ospitalier cu străinii veniţi şi dă dovadă de bunele maniere, lăsând deoparte munca, şi ocupându-se de ei, neştiind cine erau acei oameni: «Mă rog, ce doriţi dumneavoastră?», «Mă rog, domnule, dacă eşti bun şi nu te superi… cu cine am onoarea?», «Marie! ia vezi ceva de răcoreală! (…) ia şedeţi, vă rog, colea, la umbră, în cerdac…».
Curios, că cine sunt acei musafiri, el îl întreabă pe unul din ei, că cine sunt, iar acesta i-a zis că acela era domnul ministru şi că el este inspectorul cutare, la acestea zise, dascălul dă dovadă de haz şi de simţul umorului, răspunzându-i, mirat că cineva ar veni să-l verifice în acel colţişor al ţării: «Asta e prea-prea, şi Domnul începe a râde cu hohot, (…) dar cum ai socoti dumneata că am să cred asemenea lucru? Ce are să caute ministrul aici, în sărăcia noastră?».
Înainte de afla cine erau, Domnu’ Trandafir este rugat să ţină o lecţie. Dascălul ţine o lecţie normală, copiii dând dovadă că, datorită domnului Trandafir, au acumulat o cunoştinţă generală bogată, iar domnul Busuioc dă dovadă de măiestrie de dascăl.
La sfârşitul orei, străinii îşi dezvăluiesc identitatea, îl felicită pe dascăl şi sunt miraţi că în acel colţ de ţară pot fi elevi aşa buni şi sunt convinşi că şcoala a meritat să fie înfăptuită.
Între dascăl şi copii s-a format o legătură sufletească, acesta devenind părintele şi confidentul copiilor, iar copiii au ajuns să ţină mai mult la el decât la oricine…“.
***

Acesta este un fragment dintr-un referat scris de un elev şi postat pe un site de internet. Mai mult ca sigur că nu este cel mai bun comentariu al naraţiunii, însă ideile principale scot în evidenţă o caracterizare a unui dascăl pe cale de dispariţie în şcoala românească.
Revenind la timpul prezent pot să vă spun că am fost observatorul pasiv şi în aceeaşi măsură activ al reformelor promovate de miniştrii post revoluţionari. Nu am comentat niciodată deciziile lor, ca ziarist am preferat să fiu imparţial, însă le-am dat posibilitatea altora să o facă şi niciodată nu mi-am permis să le modific mesajul.
Din acest număr îmi permit să fac şi eu comentarii. Nu îmi doresc ca acestea să fie distructive. Vreau doar să scot la iveală o faţă a învăţământului pe care mulţi o cunosc dar puţini au curajul să o prezinte.
M-am întrebat de mai multe ori de ce oare se întâmplă acest lucru? De ce dascălul lui 2007 nu mai are acea tragere de inimă pe care o avea Domnu’ Trandafir? De ce sistemul actual de învăţământ a ajuns să fie aşa de aspru criticat de toată opinia publică?
Până acum nu am găsit niciun răspuns revelator. Însă, de un lucru sunt sigur. Nu Ministerul Educaţiei trebuie să facă reformă, cel puţin în varianta propusă în acest moment. Nu la nivel central este buba cea mare. Cea mai mare problemă este la nivelul şcolii. De aici cred eu (poate că mă înşel) că pleacă tot răul. De la profesorul care şi-a transferat toate frustrările generate de sistem în lecţii predate elevilor. Acest lucru coroborat cu tot felul de idioţenii pornite de la minister sau de la sindicate (pentru că trebuie să recunoaştem că şi unele organizaţii sindicale au vina lor) au dus la situaţia actuală în care foarte puţini părinţi mai au încredere în sistemul educaţional. După cum mi-au spus foarte multe cadre didactice totul pleacă de la bani. În mare parte trebuie să recunosc că este adevărat, deoarece pragmatismul zilelor noastre ne arată că totul trece prin stomac. Însă nu înţeleg atunci de ce mai există concurenţă la examenul de titularizare, de ce se dă şpagă de 3.000 de euro pentru un post de titular, de ce cadrele didactice nu se orientează către alt sistem al economiei. Nu neg că salariile personalului din învăţământ sunt mici, dar în acelaşi timp pot să susţin că în sistemul educaţional românesc nu există competiţie, iar grila de salarizare este făcută în aşa fel încât profesorul mediu să fie plătit la fel cu profesorul de top. Atâta timp cât gradaţiile şi salariile de merit se împart cum se împart iar sporul de 2% a devenit un fel de roată ţigănească în cancelarie nu trebuie să ne mai mirăm.
Păcat că s-a ajuns în situaţia în care elitele şcolii româneşti (cadrele didactice performante) nu sunt renumerate la valoarea pe care o merită. Doar în acel moment, când salarizarea de tip comunist va dispărea, putem vorbi despre calitate şi despre schimbări reale în învăţământ. Doar în momentul în care nu vom mai încuraja mediocritatea din şcoala românească putem spera în mai bine. Consider că acum este un moment de răscruce. Acum trebuie stabilite priorităţile: fie nu se schimbă nimic şi atunci nimeni nu mai poate cere investiţii în resursa umană, fie sistemul suferă o reformă totală şi atunci se poate visa la un învăţământ de calitate şi la salarii în funcţie de performanţă.

Autor: Dragoş Neacşu

P.S. Sper ca acest material să nu rămână fără ecouri. Sper să mă contraziceţi cu argumente. Sper ca ce am scris aici să nu fie adevărat. Sper să mă înşel. Acum mingea este în terenul dumneavoastră. Astept opiniile dumneavoastră pe email: redactia@scoalaromaneasca.ro, sau pe fax: 337.01.17.