Cătălin Croitoru

Societatea Internaţională “Reînvierea Daciei” şi revista “Dacia magazin” se mândresc cu faptul că ideile şi dovezile despre vechimea şi prioritatea culturii daco-geţilor în ansamblul concertului mondial cultural – idei ilustrate cu competenţă în cartea doctorului Napoleon Săvescu, “Noi nu suntem urmaşii Romei” – îşi găsesc confirmarea, o dată în plus, în expoziţia deschisă în New York la “Institutul pentru studiul lumii antice” din cadrul Muzeului Universităţii din Manhattan ( 15 E 84 St ) unde pot fi văzute şi admirate exponate uluitoare ce dovedesc, fără niciun dubiu, că CEA MAI VECHE CULTURĂ A LUMII A FOST ÎN SPAŢIUL NOSTRU DE ORIGINE (s.r.)
“THE NEW YORK TIMES”, cel mai prestigios ziar din Statele Unite ale Americii, publică, la 1decembrie a.c. – în secţiunea Science – un articol despre această expoziţie, articol scris de John Noble Wilford şi intitulat “A Lost European Culture, Pulled From Obscurity”.
Prezentăm mai jos fragmente traduse în limba română din acest articol.

O CULTURĂ EUROPEANĂ PIERDUTĂ,
SCOASĂ DIN OBSCURITATE
Înaintea gloriei care a fost Grecia şi Roma, înainte chiar de primele oraşe ale Mesopotaniei sau a templelor de-a lungul Nilului, au trăit în valea de jos a Dunării şi la poalele Balcanilor oameni care au fost primii în artă, tehnologie şi comerţ la mare distanţă.
Timp de 1.500 de ani, începând mai devreme de anul 5.000 Î.Chr., ei au lucrat pământul şi au construit oraşe, unele cu 2.000 de locuinţe.. Ei au fost meşteri pricepuţi în arta bronzului, noua tehnologie a acelui timp. În mormintele lor s-a găsit o varietate impresionantă de ornamente de cap şi bijuterii pentru gât şi, într-un cimitir, au fost descoperite, ca ansamblu de aur, cele mai vechi artifacte din întreaga lume.
Uluitoarele desene ale vaselor vorbesc de rafinamentul limbajului vizual al culturii lor…
Peste 250 de artifacte muzeale din Bulgaria, Moldova şi România sunt expuse pentru prima dată în Statele Unite.
Doctorul David W. Anthony, profesor de antropologie la colegiul Hartwick din Oneonta, NY, curatorul expoziţiei: “Vechea Europă a fost printre cele mai sofisticate şi tehnologic avansate locuri din lume” şi a devzoltat “multe dintre semnele politice, tehnologice şi ideologice ale civilizaţiei.”
La recenzia făcută expoziţiei, Roger S. Bagnall, director al institutului, a mărturisit că până acum “Foarte mulţi arheologi nu auziseră de aceste vechi culturi europene”. Admirând ceramicile colorate, Dr. Bagdall, un specialist în arheologia egipteană, a remarcat că, în acel timp, “egiptenii cu siguranţă nu făceau vase ca acestea.”
Un catalog al expoziţiei, publicat de Princeton University Press, este primul compendiu de cercetare în engleză despre descoperirile Vechii Europe. Cartea include eseuri ale experţilor din Marea Britanie, Franţa, Germania, Statele Unite şi din ţările în care a existat acea cultură.
Pe un vast teritoriu care acum aparţine Bulgariei şi României, oamenii s-au stabilit în sate cu una sau mai multe case adunate înăuntrul gardurilor. Casele, unele cu două etaje, erau încadrate în lemn, cu pereţi în tencuială de argilă şi podea din pământ întărit.
Câteva oraşe ale oamenilor din Cucuteni, o cultură robustă din nordul vechii Europe, au crescut la mai mult de 800 de acri, ceea ce arheologii consideră un spaţiu mai mare decât orice altă aşezare umană cunoscută în acel timp. Escavaţii viitoare au rolul de a descoperi dovezi definitive ale palatelor, templelor sau ale clădirilor civice mari…
Una dintre cele mai cunoscute (figurine) este figura în argilă arsă a uni om care şade, cu umerii aplecaţi şi mâinile la faţă, ca într-o contemplare. Numit “Gânditorul”, această piesă şi o figurină feminină au fost găsite într-un cimitir al culturii Hamangia, în România…
Un set de 21 de figurine feminine mici, aşezate în cerc, a fost găsit într-un site aparţinând perioadei pre-Cucuteni din nord-estul României..
“Gânditorul”, de exemplu, eşti tu sau eu, arheologii şi istoricii confruntaţi cu şi perplecşi de către o cultură “pierdută” din sud-estul Europei, cultură care a avut o viaţă adevărată înainte ca un singur cuvânt să fi fost scris şi o singură roată mişcată.”…

N.R. Expoziţia este deschisă publicului larg până în 25 aprilie 2010.
Pe internet se pot vedea exponate la site-ul: http://www.nytimes.com/2009/12/01/science/01arch.html

Nota
Unii dintre cei mai renumiţi arheologi ai lumii sunt uluiţi şi recunosc vechimea şi perfecţiunea culturii înflorite pe meleagurile noastre străbune cu mult înaintea cunoscutelor civilizaţii greceşti şi romane.
Continuitatea noastră ca popor evoluat încă de la răsăritul civilizaţiei mondiale este dovedită, de asemenea, prin tradiţiile populare care s-au păstrat până în vremea noastră.
Discontinuitatea noastră ca popor şi ca limbă există numai în mintea acelora pentru care adevărul şi dovezile ştiinţifice remarcabile nu înseamnă nimic, fiindcă minciuna şi dezinformarea perpetuate de-a lungul anilor sunt aliaţii lor la care, spre ruşinea lor, nu renunţă.
Noi avem sacra datorie faţă de contemporani şi faţă de urmaşi de a prezenta adevărul, aşa cum a fost scos la iveală din ceaţa trecutului.
Iar expoziţia recent deschisă în New York despre cultura vechii Europe, în care aportul românesc este de 80%, ne îndreptăţeşte să spunem lumii, din nou, tare şi răspicat: “Noi nu suntem urmaşii Romei!”.

Știre preluată de la Agenția MEDIAFAX:


Mihail Hărdău vrea ca fiecare lider de sindicat din învăţământ să fie obligat să predea

Senatorul Mihail Hărdău, fost ministru al Educaţiei, va iniţia un amendament la Legea Educaţiei care să prevadă ca fiecare lider de sindicat din învăţământ să fie obligat să predea, motivând că nu se poate ca aceştia să vorbească despre problemele educaţiei fără să le cunoască din interior.

Mihail Hărdău (PDL) vrea ca fiecare lider de sindicat din învăţământ să fie obligat să predea (Imagine: Lorand Vakarcs/Mediafax Foto)
Hărdău a declarat, duminică, într-o conferinţă de presă, că liderii sindicali nu pot lua o decizie corectă faţă de politica şcolară şi managementul şcolar atât timp cât nu desfăşoară activităţi cu elevii sau studenţii.
“Consider că orice lider de sindicat trebuie să aibă activitate la clasă, nu la plata cu ora, ci o activitate în cadrul postului pentru care este plătit. Situaţia actuală este o anomalie. Directorii sunt scutiţi de activităţi la clasă, dar fac la plata cu ora, iar liderii de sindicat fac doar activităţi la plata cu ora şi consider că fiecare lider de sindicat din învăţământ trebuie să fie obligat să efectueze activităţi la clasă”, a spus Hărdău.
Potrivit acestuia, abia atunci liderii de sindicat pot avea dreptul moral de a vorbi şi de a da indicaţii celor din Ministerul Educaţiei.
Mihail Hărdău a precizat că va depune un amendament în acest sens la Legea Educaţiei, aflată în dezbatere publică, măsura urmând să afecteze câteva sute de lideri de sindicat, cel puţin, în fiecare judeţ.
Hărdău a subliniat că nu se poate ca un lider de sindicat să se pronunţe despre problemele din învăţământ şi să nu cunoască situaţia din sistem.

Vă redau mai jos un articol publicat în revista „Școla Românească” nr.20, mai, 2007 (http://www.scoalaromaneasca.ro/index.php?edition=5-2007) :

Nevoia de schimbare sau Unde este domnu’ Trandafir?

„Naraţiunea «Domnu’ Trandafir», scrisă de Mihail Sadoveanu, a fost prima oară publicată în 1905, în revista «Albina», apoi urmând să fie publicată din nou în 1907 în volumul scriitorului, «La noi în Viişoara».
Ajuns la maturitate, scriitorul se întoarce pe meleagurile natale şi evocă plin de nostalgie întâmplările copilăriei, când se juca cu dracii de vârsta lui, şi îşi aminteşte chipul dascălului său, Mihai Busuioc, aici supranumit «Domnu’ Trandafir». «Era un om bine făcut, puţin chel în vârful capului, cu ochii foarte blajini. Când zâmbea, se arătau sub mustaţa tunsă scurt nişte dinţi lungi, cu strungă mare la mijloc.» Caracterizarea directă prezintă de asemenea şi trăsăturile morale, aşa cum reies din fragmente: «…învăţătura cealaltă, sufletească (…) ne-o da (…) nu pentru că trebuia şi pentru că i se plătea, dar pentru că avea un prisos de bunătate în el şi pentru că în acest suflet era ceva din curăţenia unui apostol», dascălul având un suflet cald, plin de bunătate, a format minţile şi sufletele copiilor şi a fost pentru ei un model de bunătate sufletească.
Îi învăţa din dragoste şi devotament, fără a-i păsa de lume şi de «viforul de nemulţumiri» din jurul său. Prin fragmentul: «Nu, Domnu nostru nu ne-a învăţat niciodată din pricină că se temea de cei mari», autorul arată că dascălul era devotat meseriei sale, pe care o făcea cu pasiune şi pricepere, era corect şi cinstit.
Era un bun organizator, iar în acel colţişor de ţară, el nefiind verificat de nimeni, putea să facă ce dorea, dar el făcea ceea ce considera că era mai bine pentru şcoală şi pentru elevii săi.
Iubea copiii, pentru care era un adevărat părinte: «Îi era drag să ne înveţe şi parcă eram copiii lui.»
Domnul Trandafir îi învăţa pe copii să-şi respecte şi să îşi iubească neamul şi ţara, la fel cum iubea şi el, îi învăţa să creadă în trecutul şi vrednicia poporului român, i-a învăţat lucruri de care nu-şi mai aduc aminte, dar care au încolţit mai târziu, ca nişte seminţe bune.
Le dădea învăţătura sufletească: «Când ne învăţa cum să spunem poeziile eroice, vorbea tare şi înălţa în sus braţul drept.»
Dascălul a reuşit să le stârnească interesul copiilor pentru învăţătură şi citit, muzică şi pentru adevăratele valori, mai târziu ei ajungând să iubească aceste lucruri: «Când trebuia câteodată, sâmbăta după-amiază, să ne cetească din poveştile lui Creangă, ne privea întâi blând, cu un zâmbet liniştit, ţinând cartea la piept, în dreptul inimii … şi în bănci se făcea o tăcere adâncă».
Datorită bunătăţii lui şi iubirii pe care o purtau pentru el, «…băieţii învăţau după puterile lor» şi de teama de a nu-l dezamăgi pe prea-iubitul lor dascăl.
Era autoritar, ştia când să-i laude: «Brava băieţi», dar ştia şi când să-i dojenească: «Măi domnule!», aceasta fiind cea mai mare mânie a sa, dar băieţii când o auzeau, le venea să intre cu capul în pământ de ruşine.
Dascălul este politicos, respectuos şi ospitalier cu străinii veniţi şi dă dovadă de bunele maniere, lăsând deoparte munca, şi ocupându-se de ei, neştiind cine erau acei oameni: «Mă rog, ce doriţi dumneavoastră?», «Mă rog, domnule, dacă eşti bun şi nu te superi… cu cine am onoarea?», «Marie! ia vezi ceva de răcoreală! (…) ia şedeţi, vă rog, colea, la umbră, în cerdac…».
Curios, că cine sunt acei musafiri, el îl întreabă pe unul din ei, că cine sunt, iar acesta i-a zis că acela era domnul ministru şi că el este inspectorul cutare, la acestea zise, dascălul dă dovadă de haz şi de simţul umorului, răspunzându-i, mirat că cineva ar veni să-l verifice în acel colţişor al ţării: «Asta e prea-prea, şi Domnul începe a râde cu hohot, (…) dar cum ai socoti dumneata că am să cred asemenea lucru? Ce are să caute ministrul aici, în sărăcia noastră?».
Înainte de afla cine erau, Domnu’ Trandafir este rugat să ţină o lecţie. Dascălul ţine o lecţie normală, copiii dând dovadă că, datorită domnului Trandafir, au acumulat o cunoştinţă generală bogată, iar domnul Busuioc dă dovadă de măiestrie de dascăl.
La sfârşitul orei, străinii îşi dezvăluiesc identitatea, îl felicită pe dascăl şi sunt miraţi că în acel colţ de ţară pot fi elevi aşa buni şi sunt convinşi că şcoala a meritat să fie înfăptuită.
Între dascăl şi copii s-a format o legătură sufletească, acesta devenind părintele şi confidentul copiilor, iar copiii au ajuns să ţină mai mult la el decât la oricine…“.
***

Acesta este un fragment dintr-un referat scris de un elev şi postat pe un site de internet. Mai mult ca sigur că nu este cel mai bun comentariu al naraţiunii, însă ideile principale scot în evidenţă o caracterizare a unui dascăl pe cale de dispariţie în şcoala românească.
Revenind la timpul prezent pot să vă spun că am fost observatorul pasiv şi în aceeaşi măsură activ al reformelor promovate de miniştrii post revoluţionari. Nu am comentat niciodată deciziile lor, ca ziarist am preferat să fiu imparţial, însă le-am dat posibilitatea altora să o facă şi niciodată nu mi-am permis să le modific mesajul.
Din acest număr îmi permit să fac şi eu comentarii. Nu îmi doresc ca acestea să fie distructive. Vreau doar să scot la iveală o faţă a învăţământului pe care mulţi o cunosc dar puţini au curajul să o prezinte.
M-am întrebat de mai multe ori de ce oare se întâmplă acest lucru? De ce dascălul lui 2007 nu mai are acea tragere de inimă pe care o avea Domnu’ Trandafir? De ce sistemul actual de învăţământ a ajuns să fie aşa de aspru criticat de toată opinia publică?
Până acum nu am găsit niciun răspuns revelator. Însă, de un lucru sunt sigur. Nu Ministerul Educaţiei trebuie să facă reformă, cel puţin în varianta propusă în acest moment. Nu la nivel central este buba cea mare. Cea mai mare problemă este la nivelul şcolii. De aici cred eu (poate că mă înşel) că pleacă tot răul. De la profesorul care şi-a transferat toate frustrările generate de sistem în lecţii predate elevilor. Acest lucru coroborat cu tot felul de idioţenii pornite de la minister sau de la sindicate (pentru că trebuie să recunoaştem că şi unele organizaţii sindicale au vina lor) au dus la situaţia actuală în care foarte puţini părinţi mai au încredere în sistemul educaţional. După cum mi-au spus foarte multe cadre didactice totul pleacă de la bani. În mare parte trebuie să recunosc că este adevărat, deoarece pragmatismul zilelor noastre ne arată că totul trece prin stomac. Însă nu înţeleg atunci de ce mai există concurenţă la examenul de titularizare, de ce se dă şpagă de 3.000 de euro pentru un post de titular, de ce cadrele didactice nu se orientează către alt sistem al economiei. Nu neg că salariile personalului din învăţământ sunt mici, dar în acelaşi timp pot să susţin că în sistemul educaţional românesc nu există competiţie, iar grila de salarizare este făcută în aşa fel încât profesorul mediu să fie plătit la fel cu profesorul de top. Atâta timp cât gradaţiile şi salariile de merit se împart cum se împart iar sporul de 2% a devenit un fel de roată ţigănească în cancelarie nu trebuie să ne mai mirăm.
Păcat că s-a ajuns în situaţia în care elitele şcolii româneşti (cadrele didactice performante) nu sunt renumerate la valoarea pe care o merită. Doar în acel moment, când salarizarea de tip comunist va dispărea, putem vorbi despre calitate şi despre schimbări reale în învăţământ. Doar în momentul în care nu vom mai încuraja mediocritatea din şcoala românească putem spera în mai bine. Consider că acum este un moment de răscruce. Acum trebuie stabilite priorităţile: fie nu se schimbă nimic şi atunci nimeni nu mai poate cere investiţii în resursa umană, fie sistemul suferă o reformă totală şi atunci se poate visa la un învăţământ de calitate şi la salarii în funcţie de performanţă.

Autor: Dragoş Neacşu

P.S. Sper ca acest material să nu rămână fără ecouri. Sper să mă contraziceţi cu argumente. Sper ca ce am scris aici să nu fie adevărat. Sper să mă înşel. Acum mingea este în terenul dumneavoastră. Astept opiniile dumneavoastră pe email: redactia@scoalaromaneasca.ro, sau pe fax: 337.01.17.

Invia-vor voevozii

Mândri voevozi, ce-nvie din a cronicilor bracuri,
Fac să tremure cetatea nedreptăţilor de veacuri;
Crainici resbunării sânte, ce nu poate să ’ntârzie,
Prooroci mărirei dalbe-a zilelor, ce vor să vie.

Dom regal, cu mândre turle, a lui Neagoe tesaur,
Pe Mihai ce adunat-ai in zenitul său de aur
Si slăvit-ai a lui Radu, indoită biruintă
In a doua inviere s-ar putea să n-ai credintă ?

Juni semeţi, cu surle-n frunte şi cu zumzet de cimpoaie,
Scutură din letargie inimile ce se ’ndoaie.
Implini-se-va destinul, când sfărma-vor buzdugane,
De vătafi ş ’armaşi isbite, a cetăţii porti duşmane.

Invia-vor voevozii, rumpâd lanturi de sclavie,
Surpând legi şi privilegii de urgii, din temelie
Şi va fi stăpân Românul peste-a ţărilor hotare,
Ce din vechi le străjuieşte cu a doinii ’nviforare.

Doina

De la Nistru pân’ la Tisa
Tot Românul plânsu-mi-s-a
Ca nu mai poate strabate
De-atâta strainatate.

Din Hotin si pân’ la Mare
Vin Muscalii de-a calare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o atin;

Din Boian la Vatra Dornii
Au umplut omida cornii
Si strainul te tot paste,
De nu te mai poti cunoaste.

Sus la munte, jos la vale
Si-au facut dusmanii cale;
Din Satmar pâna ’n Sacele
Numai vaduri ca acele.

Vai de biet Român saracul,
Indarat tot da ca racul,
Nici ii merge, nici se ’ndeamna,
Nici ii este toamna toamna,
Nici e vara vara lui
Si-i strain in tara lui.

Dela Turnu ’n Dorohoiu
Curg dusmanii in puhoiu
Si s’aseaza pe la noi;
Si cum vin cu drum de fier,
Toate cântecele pier,
Sboara paserile toate
De neagra strainatate.
Numai umbra spinului
La usa crestinului.
Isi desbraca tara sânul,
Codrul – frate cu Românul –
De secure se tot pleaca
Si isvoarele ii seaca –
Sarac in tara saraca!

Cine-au indragit strainii
Mânca-i-ar inima cânii,
Mânca-i-ar casa pustia
Si neamul nemernicia.
Stefane, Maria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las’ Arhimandritului
Toata grija schitului,
Lasa grija Sfintilor
In sama parintilor,
Clopotele sa le traga
Ziua ’ntreaga, noaptea ’ntreaga,
Doar s’a ’ndura Dumnezeu
Ca sa-ti mântui neamul tau!
Tu te ’nalta din mormânt
Sa te-aud din corn sunând
Si Moldova adunând.
De-i suna din corn odata,
Ai s’aduni Moldova toata,
De-i suna de doua ori
Iti vin codri ’n ajutor,
De-i suna a treia oara
Toti dusmanii or sa piara
Din hotara in hotara,
Indragi-i-ar ciorile
Si spânzuratorile!

2010 sa ne aducă sănătate maximă, noroc, dragostea celor dragi nouă, împliniri, liniște și armonie.
Să învățăm să ascultăm cu sufletul, să înțelegem cu inima și să traim în Divinitate!